Dumitru Marinescu Bragadiru s-a născut în 1842, în România, în familia şindrilarului Marin, sărac şi onest, care avea “o spuză de copii”. Povestea lui, chiar dacă a marcat o epocă, a fost condamnată la uitare de 50 de ani de comunism, iar azi se zbate în prăfuita birocraţie democratică. Urmaşii lui Bragadiru au de recuperat proprietăţi care, numai în Bucureşti, valorează peste 400 de milioane de euro.

Căra apă din Dâmboviţa, cu cobiliţa

Dumitru Marinescu (ce avea să-şi ia mai târziu numele de Bragadiru, de la moşia pe care a cumpărat-o) termină clasele primare cu învăţătorul “musiu Hristache Ioanin” şi e dat în serviciu la “chir Iancu Ştefănescu, racheriu şi cofetar lângă Piaţa Albă”. Preotul îl recomanda viitorului patron: “E tare ca fierul, sparge piatra în patru şi nu se codeste de muncă”.

Bragadiru uceniceşte cărând apă cu cobiliţa din Dâmboviţa pentru racheria lui Ştefănescu şi, în scurtă vreme, devine om de încredere al patronului, care îl ia asociat şi-i lăsa pe mâini prăvălia când pleca la băi. Una dintre descendentele lui Bragadiru, Yvette Fulicea, povesteşte azi din folclorul familiei: “Ştefănescu îi spusese, înainte să plece la băi, că dacă trec grecii nu e nevoie să cumpere spirt de la ei, că mai are.

Însă el a intuit că urma să fie nevoie de alcool pentru că începea Războiul de Independenţă, aşa că a luat de la greci pe datorie şi aşa s-a îmbogăţit: vânzând rachiu soldaţilor şi spirt spitalelor, în timpul războiului”.

În 1866, Ştefănescu îi lăsa lui Bragadiru întreaga afacere.

Mai tare ca producătorii nemţi de bere

Bragadiru avea 35 de ani în timpul Războiului de Independenţă, şi atunci începe să pună bazele uriaşei sale averi. Pe moşia cumpărată în comuna Bragadiru construieşte o fabrică de alcool, o primărie, o şcoală şi o biserică. Apoi cumpără terenul de 10 hectare cuprins azi între Calea Rahovei şi bulevardul George Coşbuc, unde ridică cea de-a treia fabrică de bere din Bucureşti, făcându-le concurenţă singurilor producători de la acea vreme: nemţii Luther şi Oppler.

Cronicile de la 1901 arată că fabrica lui Bragadiru avea dotări de ultimă oră şi producea peste trei milioane de litri de bere, comparativ cu numai două milioane cât scoteau fabricile nemţilor.

Bragadiru a donat primăriei 2 hectare din terenul lui pentru construirea bulevardului Coşbuc de azi, şi a construit pe cheltuiala lui primul telefon din România, cu stâlpi de telegraf ce făceau legătura între fabrica din Bucureşti şi moşia de la Bragadiru.

Corn şi lapte pentru copiii muncitorilor

Pornit de jos, Bragadiru nu a uitat ce înseamnă să fii sărac. El a folosit cele 10 hectare cumpărate în apropiere de Mitropolie şi de Podul Calicilor (Rahova de la 1900), astfel încât muncitorii lui să aibă condiţii decente de trai aproape de locul de muncă.

În interiorul a ceea ce numim azi Fabrica de Bere Rahova existau locuinţe pentru muncitori, casa familiei, Colosseumul cu sală de bal şi cinema (Palatul Bragadiru), o bancă, magazine, o popicărie pentru distracţia lucrătorilor. Copiii angajaţilor primeau în fiecare zi lapte şi pâine pentru străduinţa de a merge la şcoală.

Salariaţii aveau concediu plătit şi asigurări sociale. Duminica dădea liber muncitorilor, socotind că şi ei au nevoie de odihnă, şi chiar vizitiului său, şi mergea pe jos la biserică.

Nu s-a băgat în politică

Bragadiru s-a însurat, din dragoste, în 1868, cu Matilda Schwartz. Au avut împreună şapte copii: cinci fete şi doi băieţi. Mama lor a murit la 35 de ani, de scarlatină. În 1894, Bragadiru s-a recăsătorit cu Sofia, văduva fabricantului de bere Luther, de care a divorţat la scurtă vreme.

Bragadiru a refuzat să între în politică, în ciuda ofertelor ce i s-au făcut de-a lungul timpului de a candida pentru Cameră sau Senat. I s-a oferit şi postul de ministru al comunicaţiilor, dar l-a refuzat, preferând să-şi vadă de afaceri şi de actele de caritate: a trimis la studii în străinătate numeroşi studenţi, în încercarea de a crea o clasă de tineri pricepuţi în comerţ , agricultura şi horticultură.

Comunismul i-a înlocuit numele cu Lenin

Bragadiru a murit în 1915, în urma unei crize cardiace. După decesul întemeietorului, averea a fost, ani întregi, ţinută laolaltă de fiul cel mare al lui Bragadiru, Dumitru. La război, familia s-a împrăştiat pe mai multe continente. Comunismul i-a găsit aşa, despărţiţi. Cei care au rămas în ţară au fost daţi afară din casă sau azvârliţi în închisoare.

Azi îi numeri pe degete pe cei care mai trăiesc prin Franţa, Elveţia, SUA şi România. Instalarea comuniştilor a dus la dărâmarea, de pe frontispiciul fabricii, a numelui Bragadiru şi la transformarea Colosseumului în Casa de Cultură Lenin.

Bragadiru a avut cel puţin 40 de proprietăţi în Capitală, dar a cumpărat şi câteva moşii pe lângă Bucureşti: la Bragadiru, Varteju, Chirca, Popeşti Vlasca, Clinceni. După evaluările familiei, numai proprietăţile din Bucureşti valorează peste 400 milioane euro. Colosseumul şi terenul aferent sunt evaluate la 26 de milioane de euro. Terenul de sub fabrică valorează 80 milioane euro, imobilul Scala – 14 milioane de euro etc.

Sursa: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/713223/Moştenirea-Bragadiru/